Ura care vindecă

Dana Chiru-

În urmă cu un an românii erau revoltaţi. Uitaseră de îmbuibarea creştinească de Sărbători şi găsiseră un nou subiect de discuţie. De aprigă discuţie – demisia întâiului medic al ţării, Raed Arafat. A fost atunci un fel de confirmare a unui fapt pe care psihologii-l cunosc destul de bine, a adevărului că dispreţul, repulsia faţă de un anumit subiect, că ura, de fapt, uneşte masele. Mascată în solidaritate e încă şi mai puternică. Dă forţă, dă avânt, stârneşte reacţii, sentimente şi acţiuni. Ura, de fapt, face societatea să se mişte în momente precum cele din ianuarie 2012. Face ca simplii cetăţeni, privitori profesionişti la televizor, comentatori avizaţi pe net şi devoratori de ziare şi tabloide să iasă din confortul claustrofob al micilor vieţi private şi să aibă impresia că sunt mari, impresia că pot face diferenţa.
Problema la noi este, însă, că diferenţa se face cu pumnul. Cu piatra. Începutul lui 2012 a reprezentat în ţară creionarea celei mai mari mişcări de protest postdecembriste. Ecouri au fost şi peste hotare. Ecouri au fost şi la Cotroceni, de unde situaţia cu siguranţă nu se vedea prea roz. „Jos Guvernul” şi „jos Băsescu” sunt cuvinte greu de auzit şi şi mai greu de tolerat pentru cei care se cred atotputernici. Cu toate acestea, în Târgu Mureş, în Iaşi, în Bucureşti, în Roman, asta se striga pe străzi, la -20 de grade. Se striga, de fapt ura. Arafat a fost doar un pretext, cu toate că după o săptămână de proteste s-a reuşit întoarcerea lui la Ministerul Sănătăţii. S-au reuşit multe în acele zile. Şi nu doar pe plan politic. Acei oameni care au avut îndrăzneala de-a fi altfel, de-a ieşi în stradă, de a risca să fie bătuţi şi aruncaţi în dube de către jandarmii îmbătaţi de aburii violenţei au devenit actorii celei mai ample scenete din ultimii 20 de ani. Şi au devenit, cu aceeaşi ocazie, o masă. Şi nu una uşor de tolerat.
V-aţi întrebat vreodată de ce acţiunile umanitare nu adună în marile pieţe din ţară sute, mii de adepţi? De ce la un marş caritabil prezenţa e anemică şi de ce la o campanie de voluntariat se adună doar organizatorii? Pentru că-i greu să urăşti în astfel de momente. Pe-un om plin de bătături nu-l mai atingi decât cu violenţa. Pe-un popor plin de cicatrici îl trezeşti doar prin acea ură colectivă care, de cele mai multe ori, vindecă.
În urmă cu un an românii erau revoltaţi. Se bucurau post-gurmandic de nişte clipe care-i treziseră din amorţeala de peste an. Trăiau în stradă, se băteau în stradă, apăreau la televizor din stradă şi-şi schimbau, tot din stradă, statusul pe Facebook. Azi dau „like” pleiadei de ştiri despre divorţul Zânei. Oare nu-i timpul pentru un nou episod de ură curativă?