[FOTO] România-Italia: istorisiri cu dus şi întors

* sau cum au făcut românii lumea să pară mai mică

Cartea de vizită a „transportatorului” are pe fundal imaginea unul cal în galop. Dincolo de toate recomandările, ar fi trebuit să-mi dau seama că vom merge „ca vântul” până la destinaţie. După un drum de aproape 24 de ore, am ajuns la Pistoia, oraş despre care nu scria nimic în ghidul de călătorie, greu ca o cărămidă, pe care l-am îndesat în rucsac, sperând că voi revedea Florenţa...

Instrucţiuni pentru bagaj
Bagajul pentru Italia nu seamănă cu niciun altul, oriunde ai mai putea călători în lume. Genţile voluminoase conţin, invariabil, carne, brânză (şi smântână, că doar s-au inventat genţile frigorifice!), borş – ei bine, da, măcar doi litri! - şi, obligatoriu, leuştean şi cimbru. Opţional, seminţe de floarea soarelui, de care nu găseşti neam pe la „macaronari”, oricâţi bani ai fi dispus să plăteşti când te ia dorul de casă, la un meci de fotbal.
Cum de preferat ar fi ca toate acestea să fie de „acasă”, chiar din satul natal al celor pe care îi vizitezi, s-a ocupat bunica de toate. Ca bonus, a adăugat „micului bagaj” vreo trei pet-uri de „căpşunică” de anul trecut şi o butelcă de rachiu de prune, sau ce-o fi fost – pe care am lăsat-o acasă, că-i numai vreo 80 de euro amenda pentru un „chil” de licoare transparentă cu grade, dacă îţi caută europenii prin paporniţe.
Am plecat la drum într-o zi toridă, cu perspectiva deloc agreabilă a unei călătorii de o zi şi o noapte. Cum frica de avion deţine supremaţia, am preferat, din nou, panica „moderată” a raliului prin munţii româneşti, cursele speciale pe autostrăzile nesfârşite ale Câmpiei Panoniei, şi flash-urile din tunelurile Sloveniei şi ale Italiei, cu spaima confirmată a unor mici sau mari, dar inevitabile, blocaje în trafic.

În vacanţă, „la mama”!
Unul dintre cei mai emoţionaţi călători din microbuz (italienii, dar şi românii care întârzie mai mult de câteva luni prin Italia şi încep să vorbească italo-româna, îi spun „pulman” acestui vehicul), a fost Vlăduţ, un puşti de 10 ani din Paşcani. Mergea în vacanţă la mama şi era mai mult decât nerăbdător. După ce i-am spus că şi eu merg... la mama, a zâmbit neîncrezător, s-a uitat la fiică-mea şi ne-a dat întâlnire în parcul central din Pistoia, unde ne-a asigurat că sunt nişte tobogane uriaşe.

Mâine, ziua în care începe viaţa pe cont propriu
Tânăra care împlinea 18 ani abia în ziua în care ajungea în Italia avea buletinul puţin (de tot) în neregulă. N-a scos un cuvânt ore întregi şi cum stătea, aşa, cu tâmpla lipită de geam, îi ghiceam ochii albaştri ca marea înaintea furtunii. Să nu fi dat, oare, nici două parale pe junele afacerist alături de care se întâmplase, coapsă lângă coapsă, pe scaunele din faţă? „Da, frate, 10 mii de coco, frate!”, turuia el, la telefonul pe care mi-aş fi dorit să-l piardă la prima oprire...
Vameşii au fost îngăduitori, şi nu ne-au lăsat să aşteptăm la graniţă majoratul fetei.

La orele prânzului, străzile oraşului Pistoia sunt aproape pustii

Locul unde oamenii ar putea fi obligaţi să trăiască 100 de ani
Destinaţia mea era - aveam să descopăr, după un alt drum, cu maşina, prin serpentine ce lăsau să se vadă, de o parte şi de alta, ba livezi de măslini, ba păduri cu indicatoare din lemn ce semnalau prezenţa căprioarelor -, locul unde oamenii ar putea fi obligaţi, prin lege, să trăiască minimum 100 de ani.
Mica localitate din vârful muntelui are apă curentă şi gaz metan, nemaivorbind de canalizare şi... pavaj, toate la locul locul lor de multă vreme. Apa de izvor curge continuu la cişmeaua din intersecţie, micile (foarte micile) grădini sunt invadate de oleandri şi hortensii, iar pe alocuri câte un zmeuriş îşi iţeşte fructele mari şi roşii: „lamponi”.
Casa gazdelor noastre are la intrare o uşă din lemn „ca în povestea Capra cu trei iezi”, motiv pentru care aveam să o alintăm, pe parcursul şederii acolo, „Bojdeucă”. În fond, un muzeu destul de asemănător cu acela din Ţicău, dar cu etaj. Lespedea de la intrare păstrează, uşor estompată de vânt şi de vremuri, o inscripţie incredibilă: 1409. Nu am verificat din trei surse, dar dacă lucrurile stau întocmai aşa, înseamnă că Bisericile lui Ştefan cel Mare sunt ceva mai noi decât casa aceea, mai mult decât funcţională.

Nou era doar „Barul”!
În mica localitate, nou era doar „Barul” (nu se numea nicicum!), care servea drept loc de întâlnire şi de joacă, asemenea unui parc dintr-un cartier de pe la noi. Alături, biserica, unde vine preotul să oficieze liturghia doar duminica. Enoriaşele sunt, de toate şase femei, deşi din oră în oră clopotele anunţă ora exactă pentru mult mai mulţi membri ai comunităţii eminamente catolice.
După câteva zile în care am „ascultat” multe vorbe în italiană, parcă mi se dăduse „urechea”, mai înţelegeam şi eu câte o amabilitate venită dinspre vecini. Am rămas însă înciudată că, oricât aş fi înţeles, nu puteam exprima mai nimic din ceea ce aş fi vrut. „Translatorul” traducea vorbă cu vorbă şi de multe ori până şi eu îmi dădeam seama că din remarca sau gluma mea se cam alegea praful.

Frumos, frumos, dar să mă scoată cineva din satul ăsta!
Prima escapadă din minunatul ev mediu spre contemporaneitate a presupus calea întoarsă pe cei 10 km de serpentine, dar şi o călătorie cu trenul. Capăt de linie - Florenţa. Îmi calc pe inimă şi cobor la Prato, unde ne aşteaptă, în gară, un vechi prieten, stabilit aici în urmă cu mai bine de 15 ani. Ne revedem însă după aproape un an, pentru că dorul de casă continuă să îl aducă în România în fiecare august.
Deşi călătoria cu trenul a durat mai puţin de 20 de minute, avem de făcut haz de o peripeţie.

„Biletele, vă rog”! Micii şi sarmalele!
Controlorul care ne-a vizat biletele a vorbit continuu, ceea ce nu m-a mirat, că doar eram în Italia! Nici cuvântul „carina” nu m-a mirat, deşi nu îmi era clar dacă era adresat fiicei mele sau mie (sic!). A întrebat de unde suntem şi i-am răspuns „România”, având grijă să precizez că vorbesc foarte puţin italiana (sau cine ştie ce voi fi reuşit eu să articulez eu acolo!).
Dar italianul zâmbitor aştepta detalii, ca şi cum mi-ar fi spus: „De asta m-am prins, spune-mi ceva nou”...
Chestionată în mod explicit asupra oraşului din care vin, îi spun „Iaşi”, convinsă că amabilităţile se vor termina odată cu harta lui imaginară. „Aaaa!, izbucneşte, dar eu am casă la Piatra Neamţ! La 30 de Bacau”. Ştia că Iaşul e ceva mai departe. Apoi, a fost rândul lui să-şi caute cuvintele, cât să spună, tot numai un zâmbet, că-i plac „mişiiiii” şi sarmalele. „Frate, cât de mică e lumea!”, mi-am zis, obosită de atâta italiană... Pentru prima dată, m-am gândit cu duioşie la compatriotul meu din microbuzul care ne-a dus spre Italia, al cărui tic verbal, „frate”, căpăta, în toată exasperarea aceasta, sens.

„Magazinul românesc”
Pentru că începuse sezonul reducerilor, prietenii de la Prato ne-au propus să vizităm mall-ul. Euforie curată, după cele câteva zile petrecute în sihăstria munţilor din ţinutul Pistoiei.
În drum spre Iggli (sau cum i-o mai fi zicând mall-ului aceluia, în care am lăsat până la ultimul cent!), facem o scurtă oprire, la „Magazinul românesc”. Un spaţiu destul de generos, înţesat cu marfă 100% românească. Mercurialul ar fi sunat cam aşa: caş de oaie: 10 euro, „Prăjitura casei” - 1 euro, bere Ciuc – 1,5 euro, o sticlă de borş – 2 euro etc.
Magazinul merge, nu merge peste an, dar în perioada asta e aproape pustiu. Românii din Italia îşi mai amână dorurile, pentru că se pregătesc să vină acasă.

Conversaţii esenţiale în... italo-română
Drumul spre întoarcere s-a dovedit a fi prilej continuu de revelaţii. Un fel de „România văzută cu alţi ochi”, pornind de la misterul „uitării” limbii române.
Două românce îşi povestesc viaţa, pe scaunele din spate. Fiecare, de câte două ori, cu termeni din română şi italiană, deopotrivă. La Oradea, ne despărţim. În funcţie de oraşul-destinaţie, fiecare pasager poate alege una dintre cele trei maşini ale „transporatorului”.
Nu ştiu dacă spre norocul sau spre ghinionul meu, alte două doamne au început să-şi depene povestea. Ştiu totul despre fiii şi fiicele lor, despre soţii şi foştii soţi, despre prietenele care şi-au descoperit forme „ciudate” de cancer, despre bătrânii la care lucrează în Italia, despre lipsa unui unui loc de muncă în ţara ta, despre noroc şi Titanic, despre lumea cea mare...
- Staţi la etajul zece?, întreabă şoferul pe cineva care se plângea că nu ştie cum va urca bagajele...
- Per furtuna, nu, stau la trei.
Per furtuna, auzi! Biata zeiţă!
Dacă aflat în Italia e posibil să ţi se facă dor de România, cu siguranţă la întoarcerea în ţară ţi se face dor de... ducă. (Gina Popa)

În apropiere de Oituz (judeţul Harghita), printre serpentine, zăresc o casă cu faţadă portocalie, a cărei intrare se face pe o punte – bine consolidată, din beton. Proprietarul a vizitat cu siguranţă Florenţa, pentru că intrarea lui în casă e o copie fidelă după „Ponte Vecchio” – acoperit cu ţiglă şi având ferestre mici, din loc în loc.